„Am terminat Medicina si m-am angajat la un penitenciar. Mi-au adus un pacient care avea dureri de stomac. Era un criminal, isi ucisese sotia cu sapte lovituri de cutit, dupa ce o prinsese cu altul in pat. Nu dupa foarte mult timp…”

Nu, ceea ce veti citi nu e un roman, e viata mea, care, ce-i drept, ar putea constitui oricand subiectul unui best-seller. V-am scris pentru ca am vrut sa va demonstrez ca iubirea invinge totul: ura, mentalitati…
M-am nascut in urma cu treizeci si opt de ani, intr-o comuna din judetul Cluj. Parintii mei, oameni gospodari, aveau de toate, asa ca nu le-a fost greu sa-i faca toate poftele singurei lor fete, Violeta.
Eram cel mai frumos imbracata, aveam cele mai frumoase jucarii, aduse din strainatate si cumparate la preturi exorbitante. Nici nu se punea problema ca eu sa raman in comuna, ca alte fete, care se maritau la saptesprezece ani si faceau o droaie de copii.

Nu, parintii mei imi harazisera o soarta mai buna. S-au gandit sa urmez Facultatea de Medicina, sa ma fac medic, profesia cea mai respectata la noi in comuna. Nu m-am opus acestei idei nu pentru ca as fi fost fiica perfecta, care nu iese din cuvantul parintilor, ci pentru ca mi-a placut ideea de a fi medic. Chiar voiam sa salvez vieti, sa le pot fi de folos semenilor mei.

Asa se face ca, la varsta de optsprezece ani, am intrat la facultate, iar la douazeci si patru am terminat-o. Tata si-a pus atunci mari sperante in mine si a inceput sa traga sfori prin Cluj, ca sa ma angajeze la Spitalul Municipal. Zicea:

— Sa te vezi tu agatata acolo, ca pe urma faci o specializare in strainatate si, cum esti o fata desteapta, o sa ajungi sefa de clinica. Eu insa am avut alte planuri.

— Tata, am acceptat deja un post.

— Da, unde?

— La penitenciar. A crezut ca n-a auzit bine. S-a ridicat din fotoliu, de unde statea, s-a clatinat cateva clipe, apoi a izbucnit:

— Cum… la penitenciar? La puscarie? Pai ce, tu ai terminat ultima, esti proasta proastelor, sa te duci acolo, printre hoti si ucigasi? Nu, trebuie sa vorbim cu unchiu-tau, sa aranjeze el ceva, nu se poate asa ceva!

— Tata, dar nu intelegi! Eu am cerut sa ma duc acolo.

— Nici vorba! Te rog foarte mult sa-ti schimbi imediat optiunea! Nu se poate ca fata mea sa lucreze intr-un asemenea loc infect!

Ce scandal a fost atunci! Vreo saptamana nu ne-am vorbit, dupa ce tata mi-a reprosat ca sunt o fiica nerecunoscatoare, ca-mi bat joc de el dupa toate eforturile pe care le-a facut pentru mine. La un moment dat, a zis ca mi-am pierdut mintile, ca e o nebunie de moment sau un elan tineresc, un capriciu.

— Nu e nimic din toate astea. Vreau sa le fac bine si acelor sarmani. si ei au nevoie de ingrijire medicala, fiindca sunt oameni ca si noi.
— Puscariasii nu sunt oameni, sunt niste ratati. Calitatea de om nu o au cei care te jefuiesc sau ucid!
— Dar sunt totusi oameni, iar acolo, in inchisoare, platesc pentru ceea ce au facut.

Am ramas ferma pe pozitie si, in toamna, imi luam postul in primire: o camaruta intunecoasa cu o fereastra cu zabrele. Aveam o masa, un pat pentru consultatii, doua scaune si un dulap pentru medicamente.
Directorul inchisorii, un barbat la vreo saizeci de ani, s-a uitat ciudat la mine cand m-a vazut.

— Ma asteptam la vreo uratenie de femeie, drept sa va spun. Fiindca m-am mirat cand am auzit ca ati cerut postul asta. si mi-am zis ca e ceva in neregula cu dumneavoastra, ca ati patit vreun necaz, de va ingropati tineretea aici.

Va dau un sfat, desi interesul meu e altul: fugiti cat mai puteti, ca asta-i iadul pe Pamant, nu-i loc de stat! Mai ales cand o sa-i vedeti pe cei periculosi… si, drept sa va spun, nici nu vreau sa am probleme…

— Cum adica?

— Ma intelegeti, cred. Sunteti o femeie frumoasa, iar aici sunt barbati care n-au mai vazut de ani de zile o femeie…
— Sunt sigura ca ma descurc.

si am ramas, bineinteles. Nu pot sa spun ca mi-a fost usor sa ma obisnuiesc in locul acela si chiar am avut momente cand imi venea sa ies pe poarta si sa nu ma mai intorc niciodata. Era, asa cum fusesem avertizata, o alta lume, cu alte reguli, dar am rezistat, fiindca mi-am spus de nenumarate ori ca trebuie sa rezist, fiindca si acei detinuti erau oameni, si ei aveau
suferintele lor.

Nu va pot impartasi acum, in cateva randuri, experienta mea de acolo, nu va pot spune prin ce am trecut, ce fel de oameni am intalnit. Cert este ca ai de-a face cu o alta lume, de asta sa fiti siguri. Eu v-am scris ca sa va povestesc cum mi-am cunoscut sotul si prin cate incercari am trecut pentru ca iubirea noastra sa reziste in fata prejudecatilor.
Tin minte si acum: era intr-o vineri dupa-amiaza si mi-a fost adus un pacient care acuza dureri de stomac.

— Un prefacut, doamna doctor, mi-a zis gardianul. Astia n-au nici pe dracu’, scuzati de expresie! Adica, dupa ce bagi cutitul intr-o femeie te mai doare si burta…

Era vorba, intr-adevar, de un criminal: isi ucisese sotia cu sapte lovituri de cutit, dupa ce o prinsese cu altul in pat. Barbatului cu care a prins-o ii daduse drumul …

Tin minte si acum: era intr-o vineri dupa-amiaza si mi-a fost adus un pacient care acuza dureri de stomac.

— Un prefacut, doamna doctor, mi-a zis gardianul. Astia n-au nici pe dracu’, scuzati de expresie! Adica, dupa ce bagi cutitul intr-o femeie te mai doare si burta…

Era vorba, intr-adevar, de un criminal: isi ucisese sotia cu sapte lovituri de cutit, dupa ce o prinsese cu altul in pat. Barbatului cu care a prins-o ii daduse drumul, nu-i facuse nimic, dar pe ea o pedepsise pentru infidelitatea ei. Fusese condamnat la douazeci si cinci de ani de inchisoare.

Ma asteptam sa vad intrand in cabinet un individ cu trasaturi dure, cu figura abrutizata, de criminal inrait. Caci ce om ar fi putut face un asemenea gest? Dar nici pomeneala de asa ceva. M-am trezit fata-n fata cu un barbat cu trasaturi fine, cu o privire blanda.

— Cititi Dostoievski, a zis el in timp ce se aseza, aratand cu barbia spre cartea de pe masa.
M-am uitat mirata la el, fiindca, intr-adevar, citeam Dostoievski, dar cartea era pusa cu fata in jos. Daca recunoscuse coperta de pe spate, asta insemna ca avea habar de acea carte.

— Obisnuiam sa-l citesc inainte si este unul dintre autorii mei preferati. si acum citesc, dar nu prea mai am ce, fiindca pe cele din biblioteca de aici le-am terminat. De altfel, ca sa fiu sincer, de aceea am si venit la dumneavoastra. N-am nimic la stomac, dar voiam sa va rog sa-mi imprumutati cateva carti.

Ma privea cu speranta. Atunci am avut prima indoiala in ceea ce priveste motivul pentru care a fost inchis: daca acest om nu facuse nimic rau? Daca era nevinovat? Dar cum toti cei de acolo spun ca sunt nevinovati, m-am gandit ca nu avea rost sa-l intreb.

— Va intrebati, desigur, daca sunt vinovat. stiu ca, orice v-as raspunde, nu m-ati crede. Dar sunt nevinovat.

Am tacut, n-am zis nimic, si mi-am plecat privirea. Ma simteam tare ciudat in prezenta lui. Parca eram stingherita de faptul ca eu eram in libertate, puteam pleca oricand acasa, eram libera sa merg pe strada, oriunde voiam eu, iar el era inchis. Parca imi citea gandurile, caci a zis:

— Nu trebuie sa va fie jena, asta-i viata. Nu inseamna insa ca m-am resemnat. Sper ca, intr-o zi, sa se descopere ca nu eu sunt faptasul. Asa e, sotia mea era cam iubareata, dar tocmai de aceea nu merita sa-mi ingrop tineretea aici. Credeti ca ma puteti ajuta? m-a intrebat el direct si am tresarit, caci nu stiam la ce se refera: la carti sau la dovedirea nevinovatiei lui?

— Poftim? am intrebat eu tragand de timp, pentru a ma dumiri ce a vrut sa spuna.

— Ma refer la carti. Ma puteti ajuta?

— Da, cred ca da, o sa ma mai gandesc… De fapt, de ce nu? Nu vad de ce nu v-as imprumuta cateva carti.

— Doar sunteti sigura ca vi le voi restitui, nu plec nicaieri, a glumit el.
Mi-a multumit si s-a ridicat, apoi a iesit, salutandu-ma politicos. Povestea de viata prezentata in acest material este fictionala. Unele intamplari sunt inspirate din viata reala, dar numele personajelor si anumite aspecte au fost modificate.