Femeia în rochie albastră de la revoluție cine era ea si ce sa întâmplat cu ea după ce au prinso minerii
Femeia în rochie albastră de la revoluție cine era ea si ce sa întâmplat cu ea după ce au prinso minerii :
…o femeie brunetă, în rochie albastră și sandale, e luată pe sus de doi bărbați tineri purtând salopete și căști de mineri. Toți cei din jurul ei strâng în mâini, amenințător, bâte și bastoane din cauciuc. Femeia își încleștează degetele pe geanta din rafie. Pare că o lume întreagă e în pericol. Nimeni nu-i sare în ajutor…
14 iunie 1990 – Andrei Iliescu, corespondent al agenției France Presse, surprinde una dintre imaginile care aveau să devină emblematice pentru mineriadă: o femeie brunetă, în rochie albastră și sandale, e luată pe sus de doi bărbați tineri purtând salopete și căști de mineri. Toți cei din jurul ei strâng în mâini, amenințător, bâte și bastoane din cauciuc. Femeia își încleștează degetele pe geanta din rafie. Pare că o lume întreagă e în pericol. Nimeni nu-i sare în ajutor…
scrie scrie pressone.ro.
“Pe la ora 5 a dimineții zilei de 14, totul părea că se terminase. Într-o liniște sinistră, cu soarele care tocmai începea să răsară în ochi, dinspre Piața Victoriei, într-un uruit înfiorător (care s-a transformat în tropăit grotesc), o umbră hidoasă se apropia constant, într-un crescendo tensionat. Erau primele grupe de mineri care ocupau Piața Universității.”
Cel care povestește, într-o descriere de album postat pe Facebook, este fotograful Andrei Iliescu. Ziua era 14 iunie 1990.
Corespondent al agenției France Presse, Andrei Iliescu urcă la etajul I al hotelului Intercontinental, iar de acolo, de pe balconul circular, fotografiază grozăvia din Piață.
Minerii loveau tot ce le ieșea în cale, bărbați, femei, copii. Din când în când priveau spre mine și îmi făceau semne amenințătoare cu bâtele…
În jurul orei 7, el surprinde una dintre imaginile care aveau să devină emblematice pentru mineriada din 13-15 iunie.
O femeie brunetă, în rochie albastră și sandale, e luată pe sus de doi bărbați tineri purtând salopete și căști de mineri. Toți cei din jurul ei strâng în mâini, amenințător, bâte și bastoane din cauciuc. Femeia își încleștează degetele pe geanta din rafie. Pare că o lume întreagă e în pericol. Nimeni nu-i sare în ajutor.
După 25 de ani, fostul președinte Ion Iliescu, care le-a mulțumit minerilor pentru că ar fi “restabilit ordinea” în Piața Universității, este urmărit penal, în dosarul mineriadei din 13-15 iunie, pentru “infracțiuni contra umanității”.
După 25 de ani, ne-am gândit să aflăm cine e femeia în rochie albastră. Dacă mai trăiește și dacă mai e în țară. Am căutat-o și am găsit-o.
O cheamă Ioana-Izabela Odor, a fost cercetătoare la Institutul de Metrologie și are 64 de ani.
Acum e pensionară și ne primește într-o cămăruță doldora de hârtii, ștampile și chitanțe. Femeia curajoasă din 1990 nu vrea să stea deoparte nici astăzi: e președinta asociației de locatari.
Izabela Odor s-a numărat printre cei care și-au prins în piept insigna de “golan”, în semn de protest față de eticheta pe care Ion Iliescu le-o pusese demonstranților din Piața Universității.
În primăvara lui 1990, timp de 52 de zile, kilometrul 0 al Capitalei a fost ocupat de oameni care nu voiau să accepte preluarea puterii de către eșalonul doi al PCR, denumit Frontul Salvării Naționale, care se transformase în partid în ciuda promisiunilor inițiale ale lui Iliescu.
Mii de oameni – chiar zeci de mii la apogeul acelei manifestații-maraton – se adunau în fiecare seară să fie împreună: ascultau discursurile ținute din balconul Universității, se rugau și cântau. Un refren, cu precădere, avea să devină simbolul acelui protest unic în lume:
Mai bine haimana, decât trădător,
Mai bine huligan, decât dictator,
Mai bine golan, decât activist,
Mai bine mort, decât comunist!
Început în 22 aprilie 1990, fenomenul Piața Universității și-a pierdut mult din amploare și magnetism după victoria zdrobitoare, în alegerile din 20 mai, a lui Ion Iliescu (85% din voturi) și a FSN-ului (66%). Liga Studenților se retrăsese dintre organizatori, seara se mai adunau doar o mână de oameni, iar entuziasmul și speranța se risipiseră.
În dimineața de 13 iunie, Poliția a primit ordin să “curețe” Piața, iar Primăria a trimis utilaje să adune corturile, păturile, pancartele și lucrurile personale ale ultimilor rămași în Zona declarată “liberă de neocomunism”.
Izabela Odor și-a pus insigna de “golan” în piept și s-a dus să cânte încă o dată “Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă”.
Violențele au devenit incontrolabile după incendierea unor autobuze ale Poliției, care avea să se dovedească o provocare a autorităților pentru a justifica intervenția în forță.
Izabela Odor, pe atunci în vârstă de 39 de ani, a fugit la niște rude, să vadă ce se transmite la televizor. “Bineînțeles, nu se dădea nimic pe post, niște minciuni”, își amintește ea.
Dar asta nu a oprit-o.
Și au început să mă bată…
În noaptea aia, 13 spre 14 iunie, am ascultat BBC și am înțeles că au venit minerii în București. Eu, plecând de aici, de la rudele mele, trebuia să merg la metrou, la Romană sau la Universitate. Bineînțeles că m-am dus la Universitate, dimineața, pe la ora 7. Ajung pe bulevard, unde au sediu liberalii astăzi, vizavi de Dalles. Acolo, sus de tot, era forul tutelar al institutului meu. Vizavi, minerii băteau un om cu părul alb și cămașă albă. Îl umpleau de sânge.
Izabela Odor spune că nu s-a gândit să tacă și să treacă mai departe. Ba, mai mult, i-a luat la rost pe agresorii bătrânului.
Aceasta e mărturia ei.
“Am început să fac scandal: Ce-i asta? Asta-i democrație? M-au înconjurat minerii. A apărut un tip cu salopetă albastră și o caschetă de-asta muncitorească, dar pusă nepotrivit. Avea o linie lungă, o riglă.
Eu vorbeam, vociferam. A început să strige: Cucoană, la muncă! La muncă, cucoană!
– Da’ tu ce cauți aicea?, am zis.
– Ah, da?, a făcut, și a fluierat cu două degete băgate-n gură.
În clipa următoare, vă zic, nu știu de unde au apărut niște vlăjgani în salopete negre. Și ăia mi-au traaas niște bastoaanee… Nu știu ce erau, se dădeau mineri, dar costumele erau noi – negre și noi.
Mi-au dat două, așa, iar eu, jap!, i-am dat unuia o palmă. Și au început să mă bată. A început o bătaie cu bastoane de cauciuc. Sigur că mă durea, m-au luat de mâini, se vede-n poză, și, din față de la liberali, de acolo m-au traversat bulevardul să mă ducă… La Poliție! La Poliție!, strigau.”
Bate-o! Trage-i! A strigat: Jos Iliescu!
Nu i-a sărit nimeni în ajutor. Nu era pustiu pe stradă, dar cele câteva femei care erau de față îi încurajau pe mineri.
Când au început să mă bată, erau două-trei femei pe stradă. Una mai coaptă, de-aia cu sacoșe, cum ziceam noi, și una cu care mă certasem cu o seară înainte. Domnule, ce n-am putut să înțeleg a fost… niște femei să vadă o femeie că e luată pe sus de coșcogeamite bărbații, și ele să strige: Așa! Bate-o! Trage-i! A strigat: Jos Iliescu! Așa că de sub ochii lor m-au luat, m-au traversat bulevardul, am ieșit din intersecția Batiștei, și acolo m-am împiedicat și-am căzut la picioarele lor. Mi-am zis: Până aici ți-a fost, dragă! Aici mori!.
Se temea că minerii o vor lovi cu picioarele. Știe, cum a știut și atunci, că ar fi putut s-o omoare sau s-o mutileze. Astăzi, îi mulțumește lui Dumnezeu că a scăpat.
SURSA/ Mai multe informatii gasiti :: AICI :: /Identitatea.ro
