Cum își ascund copiii lacrimile și supărările. Toți părinții ar trebui să citească asta

O să vă povestesc despre cea mai urâtă seară din viața mea. A fost seara când am înțeles multe lucruri și m-a durut foarte tare. Era o seară obișnuită stăteam cu fiica cea mai mica acasă, Anny. Apoi, fiica cea mai mare, Barbara, a venit de la școală. Mai târziu și fiicele mele mai mici s-au întors de la grădiniță. În general, totul era ca de obicei.Seara fetele mele, au început să se certe zgomotos. Acest zgomot m-a deranjat și din obișnuință, am strigat la fete.

Le-am spus să se liniștească, să tacă din gură și să părăsească bucătăria, să se ducă în camera lor. Apoi soțul meu s-a întors de la serviciu. El a liniștit spiritele și i-a înveselit pe toți. Se pricepe foarte bine să facă asta. Se pare că certurile și strigătele au fost date uitării, iar în familie este din nou pace și liniște. Doar fiica mai mare, Barbara, a fost tot timpul foarte tristă. Se uita la mine cu ochii triști și parcă ar fi vrut să spună ceva.

„Barbara, vrei să vorbești cu mine?”, am întrebat. „Da, mamă!” Am mers în camera ei. Are ochii înlăcrimați. „Ei bine, vorbește fiica mea, nu tăcea!” Și Barbara început să vorbească… „Mamă, știi, te iubesc foarte mult… dar acum nu ai avut dreptate… La urma urmei, pot spune că ai greșit, nu?” – „Poți, Barbara!”

„Ne-am certat cu fetele, ai spus să ieșim din bucătărie, dar nici măcar nu ai întrebat ce s-a întâmplat. Le-am rugat să te ajute, să facem împreună curățenie, iar fetele încercau să împartă sarcinile. Tu ai strigat la fete, iar eu m-am supărat foarte tare. Mi-am dorit să mă îmbrățișezi! Dar tu te-ai supărat.” Mi-am îmbrățișat fiica. „Iartă-mă!” Ea tot vorbea și vorbea…Mi-a spus lucruri pe care eu nu le-am știut niciodată deși am crezut că avem o relație apropiată.

Fiica mea și-a descărcat sufletul, se pare că de-a lungul anilor ea a adunat multe dureri în sufletul ei sensibil. Dureri pe care eu ca mama nu le-am observat.

Ea a vorbit despre niște rațe, pe care le decupase la vârsta de cinci ani și a vrut să-mi mi le facă cadou, dar eu am certat-o pentru resturile de hârtie împrăștiate pretutindeni și lipite pe podea. Ea a dormit cu ele sub pernă pentru o lungă perioadă de timp și era foarte tristă că mama ei nu a avut nevoie de acel cadou.

Mi-a povestit că atunci când s-a născut Sonia, ea a vrut, de asemenea, să fie din nou mică. Pentru că petreceam tot timpul cu bebelușul. Își dorea să fie îmbrățișată și alintată precum un bebeluș. Ea chiar a încercat să gângure ca un bebeluș, dare u m strigat la ea să nu se maimuțărească.

Mi-a zis că cineva a ofensat-o la școală și a vrut cu adevărat să vorbească cu mine, dar eram foarte ocupată și i-am zis ca mai târziu vom vorbi.

La lecția de muncă confecționase o felicitare frumoasă și se grăbea să mi-o dăruiască, dar eu am certat-o pentru nota mica primită. Acea felicitare așa și a rămas în ghiozdan.

Mi-a spus că sunt bună, dar foarte impulsivă și atunci când merge la culcare se gândește ce bine ar fi dacă eu aș fi mereu liniștită și dulce.

Își dorește ca împreună cu toată familia să coacem plăcinte. Chiar dacă bucătăria va fi în făină și aluat, dar cât de distractiv va fi.

Ea mi-a spus multe lucruri… Și eu am stat, am ascultat…iar lacrimile curgeau șiroaie.
„Mamă, te-am supărat dacă ți-am spus toate astea? Demult voiam să îți vorbesc, dar îmi era frică să nu te supăr. Am fost la biserică și am spus toate acestea lui Dumnezeu. Dar acum ți le-am zis și ție și mă simt mai bine.

„Nu, iubita mea fiică, nu m-am supărat. Mă doare. Mă doare pentru că am uitat atât de repede copilul din mine.”

Am uitat cum plângeam pe ascuns că părinții mei erau mereu ocupați și nu aveau timp să mă asculte. Și noaptea îi povesteam durerile mele câinelui meu de plus pe nume Bim.

Când aveam șase ani am vrut să fac un cadou părinților o casă din carton. Am mers entuziasmată la ei în camera să le-o dau, dar ei se certe și m-au alungat în camera mea să fac curat. Am plâns îmbrățișând casa din carton.

Atunci când plângeam îmi spuneau: „Nu mai plânge, este o prostie! „Dar pentru mine nu era o prostie!”

Mi-am promis că mă voi comporta diferit cu ai mei copiii!
Cum putem noi, părinții, să uităm repede totul! Brusc devenim importanți, severi și le știm pe toate. Ne rănim copiii și uităm că părinții noștri la fel ne-au rănit pe noi. De ce nu înțelegem că ceea ce nu este important pentru noi poate fi important pentru copiii noștri? De ce nu îi auzim?

„Draga mea! Ai crescut! Ai zece ani! Nu mă mai vezi „o mamă minunată”, așa cum își văd bebelușii mama. Mă vezi așa cum sunt, cu toate defectele mele! Mulțumesc pentru asta! Acum trebuie să învăț să fiu mama copiilor care cresc.

Te-am auzit! M-ai ajutat foarte mult!
„Și vreau să știi un lucru − Tu și surorile tale sunteți cele mai de preț în viața noastră! Vrem să fiți fericite și să nu mai existe motive pentru astfel de conversații.”

Am stat mult timp împreună cu fiica mea, îmbrățișându-ne, povestind… am plâns… Am petrecut toată seara împreună.

Da! A fost cea mai apăsătoare seară din viața mea. Și, în același timp, cea mai frumoasă! Această seară mi-a schimbat viața.

Le-am sărutat pe frunte de noapte bună și mi-am cerut iertare de la ele. „Mamă, te iubesc atât de mult!”, mi-a șoptit Barbara ca prin vis.