Soțul primește o poză de la soția sa, apoi dorește imediat divorțul

Era o după-amiază caldă și liniștită, tipul acela de zi în care iei o pauză și pur și simplu apreciezi momentul. Eram în câmp, sprijinită de camion, simțind briza în păr și mi-am gândit că ar fi distractiv să-i trimit soțului o fotografie rapidă. Doar ceva obișnuit, nimic special. Camionul arăta bine pe fundalul copacilor și m-am gândit că va aprecia peisajul.
Am făcut poza, stând lângă camion, și am trimis-o fără să mă gândesc prea mult. Era doar un moment, o modalitate de a împărtăși o parte din ziua mea.

Dar când a venit răspunsul lui aproape instantaneu, nu era ceea ce mă așteptam.

„Cine e în reflecție?”

Am clipit, confuză. „Ce reflecție?” i-am răspuns, începând să simt un nod formându-se în stomac.

„Geamul din spate. E cineva acolo,” a replicat el, cuvintele lui mai serioase decât mă așteptasem.

Inima a început să-mi bată mai tare. Am deschis din nou poza și am mărit imaginea, concentrându-mă pe geamul din spate al camionului, căutând reflecția. La început am crezut că s-a înșelat, că poate era doar strălucirea soarelui sau un copac în depărtare. Dar, pe măsură ce m-am uitat mai atent, stomacul mi s-a strâns. Era o siluetă, vagă, dar indiscutabil prezentă, stând chiar în spatele meu.

Nu era o imagine clară, dar conturul era suficient de distinct silueta unui bărbat, cu o pălărie care îi umbrea fața. Pălăria. Respirația mi s-a oprit în gât când am recunoscut forma familiară. Arăta exact ca pălăria pe care fostul meu prieten o purta mereu, aceea de care nu se despărțea niciodată.

Mintea îmi fugea, încercând să înțeleagă. Cum ar fi fost posibil? Eram singură când am făcut poza, nu-i așa? Nu observasem pe nimeni în apropiere. Câmpul era gol, doar eu și camionul. Dar reflecția nu mințea. Cineva stătea suficient de aproape pentru a fi prins în geam, și începea să pară imposibil de explicat.

Am scris repede un răspuns, încercând să par calmă. „Sunt sigură că e doar o iluzie de lumină, poate un copac sau ceva. Eram singură.”

Dar deja simțeam schimbarea în tonul lui când mi-a răspuns. „Asta nu arată ca un copac. Arată ca el.”

M-am holbat la ecran, cu degetele încremenite. Nu avea nevoie să spună mai multe. Știam exact la cine se referea. La fostul meu. Omul pe care îl lăsasem în urmă cu mult timp — sau așa crezusem.

Dintr-o dată, am început să-mi pun totul la îndoială. Am trecut cu vederea ceva? Putea să fi fost în apropiere, fără să-mi dau seama? Sau era doar o coincidență teribilă, un moment de ghinion prins într-o fotografie care acum părea imposibil de explicat?

Cu cât mă uitam mai mult la fotografie, cu atât reflecția începea să prindă formă în mintea mea. Poziția, pălăria — totul părea prea familiar, și oricât de mult încercam să mă conving că era o întâmplare, gândul mă rodea. Ce-ar fi dacă era el cu adevărat? Ce-ar fi dacă, printr-o întorsătură ciudată a sorții, fusese acolo în acea zi?

Suspiciunea soțului meu creștea și o simțeam cu fiecare mesaj pe care mi-l trimitea. Nu voia să lase asta să treacă, și nu puteam să-l învinovățesc. Din perspectiva lui, părea că am făcut o poză cu cineva care se afla acolo, aproape, din trecutul meu.

Am încercat să-l sun, dorind să-l liniștesc, să-i explic că era doar o neînțelegere. Dar chiar și în timp ce vorbeam, puteam să aud îndoiala în propria mea voce. M-a ascultat în tăcere, încrederea în mine fiind evident zdruncinată. „Nu știu,” a spus în cele din urmă, cu vocea îndepărtată. „Reflecția aia nu pare o coincidență.”

După ce am închis, am stat în tăcere, uitându-mă la poza de pe telefon. Ceea ce trebuia să fie o simplă fotografie a zilei mele s-a transformat în ceva mult mai întunecat, o fărâmă de îndoială pe care niciunul dintre noi nu o putea ignora. Acea mică, abia vizibilă reflecție devenise o fantomă din trecut, trăgându-mă înapoi într-un loc pe care credeam că l-am lăsat în urmă.

În zilele ce au urmat, lucrurile dintre noi au părut tensionate, diferite. Oricât încercam să explic că am fost singură, imaginea acelei siluete în reflecție ne bântuia pe amândoi. Era ca și cum acel moment, acel mic detaliu efemer din geamul din spate, deschisese o ușă pe care nu o puteam închide. O ușă către trecut, către întrebări pe care soțul meu nu le putea ignora, și către o încredere care acum părea fragilă, atârnând de un fir.

Reflecția, atât de mică și ușor de ratat, aruncase o umbră peste tot. Și, dintr-odată, ceea ce trebuia să fie doar o altă fotografie devenise începutul a ceva la care niciunul dintre noi nu se așteptase.