Olarul din Romania care a sedus lumea într-un scurt-metraj, difuzat de National Geographic. “Mi-am dorit doar să recuperez minunata lume a copilăriei mele”

“Noi nu aveam bănuți, dar nici nu ne lipseau”, spune Daniel Leș, olarul care a sedus lumea într-un scurt-metraj devenit viral, difuzat de National Geographic.

O lume întreagă nu-i o simplă vorbă, am spune, gândind că olarul din Țara Codrului a onorat, la Seoul, un contract de publicitate cu o mare companie coreană, că la începutul acestui an a reprezentat România la prestigiosul târg de turism Tel Aviv, iar de-a lungul vremii a câștigat câteva premii internaționale, cu povești maramureșene spuse pe te miri unde, Paris, Bruxelles sau Haga.

S-a născut într-o casă de lut învelită cu paie, într-un sat cu rânduială din Ţara Codrului, vecină, dincolo de deal, cu Țara Maramureșului istoric și Țara Chioarului, sau, mai aproape, cu Țara Lăpușului, de unde-i Grigore Leșe cu horile sale uluitoare. Un copil care a trăit prin praf, printre bivoli, desculț, și care poate ar fi rămas așa dacă n-ar fi venit comuniștii să-I mute în case puse unele peste altele pe undeva, prin Baia Mare.

Frământă pământul din Maramureș de peste 40 de ani , iar lutul zgrumțuros, peste care a plouat ani în șir, care a înghețat și s-a dezghețat, a învățat să-l asculte. Dar… “greu îi a lucra cu lutu’, greu îi a grăi cu mutu’“. “Dacă m-aş retrage într-un birou şi-aş face pe calculator toate vasele astea, şi-o maşinărie să le scoată afară, şi să le vindem, mi-am pierdut sufletul”, spune Daniel Leș, dezarmat în fața unei lumi care poate să bea apă din pet-uri de plastic și să mănânce, pe fugă, din farfurii de polistiren puse pe mese fără ștergar alb.

Lumea pășește încet în curtea din Baia Sprie din care, în urmă cu doi ani, nu dădeau să mai plece evaluatori din partea Comisiei Europene veniți să cerceteze programele de dezvoltare culturală pentru 2021. “Eu nu fac nimic altceva decât să urmez cărarea pe care au mers strămoșii mei”, spune olarul, gândind că, până la urmă, noi înșine suntem simpli bulgări de lut, păcăliți să trăiască alergând după năluci, ca și cum ar fi o specie eternă.

În realitate, nu știm cât timp mai este. Și tocmai de aceea, spune Daniel Leș, e mai bine să ții de lucrurile care au importanță: “Bănuţii pe care-i fac din puţinele oale pe care le vând, sau de la expoziţii, îi dau la doamna mea şi îi spun «Ţine-i tu, că-i ţii mai bine» şi mie-mi dă ce-mi trebuie: mâncare bună, căldurică, şi vin aici, la altarul meu, unde mă joc şi făuresc oale cu drag. Asta-i viaţa mea!”

Rep: “Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Dar dacă ar fi să le dau un sfat celor de lângă mine, le-aș spune să se oprească un pic, pentru că atunci când vrei să vezi ce se întâmplă în jurul tău, trebuie să te oprești” – spuneți, în reprotajul pentru National Geografic care v-a făcut cunoscut lumii. Care este povestea acestui film? Daniel Leș: Când s-a făcut filmul, nu mă gândeam la succes și nici că ar putea să apară pe un post internațional, cum e National Geografic. Parte din merit îl are Matei Pleșa, un vânător de povești, așa cum el însuși își spune, cel care și-a făcut timp să stea trei zile cu mine, să ne cunoaștem. A avut răbdare să urmărească detaliile fiecăreia dintre zilele mele, să înțeleagă ce fac eu într-o zi normală, fără să-mi sugereze vreo desfășurare anume sau să facă vreo regie. Cred că privitorii au apreciat, mai degrabă, naturalețea și spontaneitatea acestui film. Eu îmi făceam treaba în atelier, ca în oricare zi, iar el și-a ales imaginile care i-au plăcut, fără să-mi ceară să le repet.

A iesit un film de șase minute, care se pare că a avut succes încă din primele săptămâni pe internet. În curând a fost preluat de National Geografic, mai întâi cu un teaser, iar apoi intergral. Noi nu avem televizor, așa că am aflat de la prieteni.

Rep: În casa dvs de la Baia Sprie se spune povestea celui care facea cele mai mari vase din lut din zona Maramureșului și apoi le da’ femeilor din sat, să adăpostească peste iarnă făina pentru mămăligă… Bunicul dvs, de la care ați învățat meșteșugul… Daniel Leș: E nevoie de un sat ca să crești un copil, așa se spune. Am crescut în vremea binecuvântată în care satul era viu. Bunicii, vecinii, neamurile, toți erau aproape și noi, copiii, ne jucam în bătătură și pe uliță. Când ne era foame, primeam de la bătrâni câte o felie de pâine de casă cu untură și cu sare, o roșie din grădină în mână și porneam din nou la joacă. Aveam și noi muncile noastre, dar nu ni se păreau grele.

Cum să-ți fie greu să mergi cu bivolii la păscut, să stai cu ei câteva ore, să-i aduci înapoi acasă cu burțile umflate și să primești laude de la tătuca. Știa cum să pună problema tătuca: știa să fie înțelept, dar era și conștient de vârsta mea. Odată l-am suparat foarte tare. Mi-am făcut “plumbi”- adică niște gloanțe de hârtie în formă de con – dintr-un caiet de clasa I, pe care el mi-l păstra cu grijă într-un dulap, să-l am pe când voi fi mare. Știu sigur că m-a certat, pentru că am citit pe un alt caiet din clasa I.

Dacă vrei să citești tot articolul intră pe acest link https://video.devizitat.org/

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.